A început săptămâna albă, săptămâna pregătitoare pentru Postul Mare!

De sfîntul şi Marele Post ne desparte exact o săptămână. Ieri, majoritatea creştinilor ortodocşi s-au despărţit de carne până la sfânta sărbătoarea Învierii Domnului. În săptămâna ce urmează, Canoanele Bisericii Ortodoxe dau dezlegare la toate produsele cu excepţia cărnii. Se mănâncă lapte, ouă, brânză, peşte inclusiv în zilele de miercuri şi vineri. Duminica viitoare este numită şi Duminica iertării , sau a izgonirii lui Adam din rai. Prin călcarea postului şi a interdicţiei de a gusta din măr, Adam a pierdut raiul, tot prin post şi prin rugăciune omul trebuie să se ridice înapoi la rai.

 Pentru creştinii ortodocşi postul este mult aşteptat, pentru că acesta oferă posibilitatea excepţională de a retrăi patimile Domnului nostru, de a retrăi suferinţele de pe cruce, dar şi de a ne reîntâlni încă odată cu Împăratul Făpturii prin primirea Cinstitului Trup şi Sânge a Domnului nostru Iisus Hristos. Acest urcuş duhovnicesc deschide pentru fiecare dintre noi uşile pocăinţei, la care ne îndeamnă Sfântul şi Marele Post, cât şi uşile împărăţiei Cerurilor. Sfintele Evanghelii, cea a lui Zaheu Vameşul, a Fiului Risipitor, a Înfricoşătoarei Judecăţi, care sau citit în duminicile precedente, ne-au oferit excepţionala posibilitate de a îndrepta cugetele inimilor noastre în cea mai curată pocăinţă. Începând cu I săptămână a Postului Mare, toate aceste Evanghelii extraordinare vor fi completate de Canonul lui Andrei Criteanul, însoţit de săptămâna rugăciunii şi a pocăinţei, din prima săptămână a Marelui Post.

În veci ortodocşi

De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei,
Aceasta e credinţa mea creştină,
Am învăţat cu tălpile să calc,
Cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înţeles că sunt dator
Să nu cedez cumva vreunei noxe,
Ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
Fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
Credinţa lor pe nici un fel de bunuri,
Nici dacă ar fi fost crucificaţi,
Nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

Barba, firescul devenit accesoriu

Mintea omului este precum un geam. Daca primii oameni aveau acest “geam” transparent, putand intelege usor ratiunile lui Dumnezeu, sadite in faptura creata, cu timpul insa, in urma savarsirii atator pacate, el s-a tot murdarit, devenind aproape in intregime mat.
Datorita intunecarii mintii omului, ca urmare a unei vietuiri lipsite de har, multe neoranduieli au ajuns sa fie vazute ca fiind normale, iar multe lucruri firesti au ajuns sa fie vazute ca fiind anormale. “Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau; care numesc lumina intuneric si intunericul lumina; care socotesc amarul dulce si dulcele amar! Vai de cei care sunt intelepti in ochii lor si priceputi dupa gandurile lor!” (Isaia 5, 20-21).
Asa stau lucrurile si cand vine vorba de barba, de aceasta podoaba trupeasca a barbatului, gandita si zidita de Dumnezeu, deci fireasca si “buna foarte” (Facere 1, 31). Cei care nu au insa mintea luminata de har, nu vor putea niciodata sa inteleaga de ce barba este “buna foarte”.

Barba, firescul devenit “accesoriu”
In Biserica, lucrurile sunt firesti, iar barba tine de firea barbatului. Omul purtator de barba, fie mirean, fie cleric, nu face decat sa arate ca incearca, sub toate aspectele (duhovnicesc, dar si trupesc), sa ramana in randuiala firii. “Nu va invata oare insasi firea ca necinste este pentru un barbat sa-si lase parul lung? Si ca pentru o femeie, daca isi lasa parul lung, este cinste? Caci parul i-a fost dat ca acoperamant” (I Corinteni 11, 14-15).

Predică la Praznicul “Întîmpinarea Domnului”

Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperire neamurilor şi slavă poporului Tău Israel“. … (Luca II, 29-32)

Fraţi creştini,
Praznicul Întâmpinării Domnului ne dă prilejul să aflăm mai multe lucruri folositoare pentru mântuirea noastră. În primul rând vedem că Sfânta Fecioară Maria împlinea toate obiceiurile legii vechi şi căuta să facă întocmai după învăţătura legii vechi şi a Bisericii Vechiului Testament, aşa cum era scris şi poruncit de Dumnezeu, ca orice femeie care va naşte prunc, după 40 de zile de la naşterea lui să fie adus la biserică pentru ca preotul să-l închine lui Dumnezeu; aceasta deoarece primul copil care se năştea era sfânt şi făgăduit lui Dumnezeu.
De aceea Sfânta Fecioară Maria a luat pe pruncul ei Iisus în braţe şi a venit la biserica cea mare din Ierusalim, după 40 de zile de la naşterea lui. O dată cu aducerea pruncului în biserică, era obiceiul să fie adus în dar preotului două turturele sau doi porumbei. Această poruncă a legii a împlinit-o şi Prea Curata Fecioară Maria, Maica lui Hristos, împreună cu Iosif, logodnicul său. Acolo în Ierusalim, spune Sfânta Evanghelie de astăzi, era un om pe care-l chema Simeon. Acestuia îi făgăduise Duhul Sfânt să nu moară până când nu va vedea pe Domnul Hristos cu trup pe pământ.

Ce-i iubirea?

Pe fotoliu, lângă sobă
Stau, când am o zi mai lină,
În domestica mea robă,
Cu-n condei şi-o carte-n mână.

Mai citesc, mai stau pe gânduri,
Mai privesc şi pe fereastră,
Mai notez vreo două rânduri,
Dar azi pana mi-i fiastră.

Vreau să scriu ceva de suflet:
Despre dragoste, iubire,
Insa muzele, în cuget,
Nu vor azi să mă inspire.

Sfîntul Valentin – sărbătoare păgînă, sexuală şi perversă

Ziua Sf. Valentin este oficial „ziua mondială a îndrăgostiţilor”. Din moment ce în Biblie este scris faptul că „Dumnezeu este iubire”, este Dumnezeu de acord cu această zi? Doreşte El ca oamenii să-şi ofere pe 14 februarie cadouri, lumânări şi alte daruri, ca simboluri ale dragostei? Răspunsul, pentru creştinii adevăraţi, este unul singur: NU!
Asemenea Crăciunului („Moş Crăciun”), Paştelui („iepuraşul”) sau Anului Nou, Ziua Sf. Valentin reprezintă încă o încercare de a „spăla” străvechi obiceiuri păgâne şi perverse, prin „creştinizarea” lor. Oricât de inocentă ar părea Ziua Sf. Valentin, oare câţi ştiu că aceasta îşi are originea în două dintre cele mai perverse festivaluri păgâne: Lupercalia şi ziua lui Juno Februato.

Lupercalia
Sărbătorită pe 15 februarie, Lupercalia era o zi ţinută de vechii romani în onoarea lui Lupercus, zeul fertilităţii şi al chibzuielii, protectorul recoltelor şi un vânător puternic, în special al lupilor. Romanii credeau că Lupercus protejează Roma de haitele de lupi, care atacau şi devorau animalele domestice şi oamenii.
Asistaţi de Fecioarele vestale, Luperci (preoţi bărbaţi) conduceau ritualuri de purificare, prin sacrificarea unor capre şi a unui câine în peştera Lupercal de pe Dealul Palatin, acolo unde gemenii Romulus şi Remus s-au adăpostit şi au fost hrăniţi de o lupoaică înainte de fondarea Romei. Îmbrăcaţi în pielea caprelor sacrificate şi mânjiţi de sângele lor, preoţii Luperci loveau femeile cu februa, bici făcut din pieile caprelor sacrificate. Preoţii Luperci credeau că biciuirea femeilor le garantează fertilitatea şi uşurinţa naşterilor de copii. De fapt „februarie” derivă din „februa” care înseamnă „mijloace de purificare”.

Să ieşim din rătăcire! Adevărul despre vrăjitoare şi clarvăzătoare…

“Eu sunt calea, adevarul si viata.
Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” (Ioan.14:6)

Un aspect care atentează la credinţa noastră creştin-ortodoxă, dar pe care în acelaşi timp se pare că îl trecem cu vederea este legat de ghicitoarele şi clarvăzătoarele (nu prea pot înţelege cît de clar văd ele şi ce văd), ale căror anunţuri te acostează în ziare, precum şi pe toţi copacii de pe străzile oraşului. Ele sunt cele “atotputernice”, “atotmiraculoase” care îţi rezolvă orice problemă dificilă din viaţă, „imposibilă uneori de soluţionat”. Iar omul, slab şi neputincios, bîntuit şi amărît de soartă, cade în mîinile lor fără să mai ezite o clipă. De ce cade atît de uşor? Pentru că este slab în credinţă, dar şi pentru că am pierdut răbdarea, acea mare virtute, despre care spunea Sf. Ioan Gură de Aur că „te face mai tare ca diamantul. Răbdarea nu poate fi biruită nici cu arme, nici de oşti, nici de maşini de război, nici de săgeţi, nici de lănci, nici de oştirile demonilor, nici de falangele înfricoşătoare ale puterilor potrivnice, nici chiar de diavolul, cu toată oştirea şi iscusinţa lui.”

Nu mai ştim să răbdăm, şi mereu căutăm scurtătura drumului că să ajungem cît mai repede la rezultatul dorit. Exact ca lupul din poveste, vrem să fim şmecheri şi isteţi şi alegem drumul cel mai scurt pentru a ajunge la destinaţie. Deşi nu sunt sigură că pînă la urmă destinaţia va fi cea pe care o aşteptăm. Ba din contra, putem cădea pradă unor jocuri de labirint din care mai apoi să nu găsim ieşirea.

Pomenirea Sfintei Xenia din Sankt Petersburg, cea nebună întru Hristos

Xenia Grigorievna s-a născut pe la 1730 într-o familie bună, probabil din mica boierime. S-a măritat pe la vîrsta de douăzeci de ani. Ea şi soţul ei, un capelmaistru imperial pe nume Col. Andrei Teodorovici, s-au bucurat se cîţiva ani de căsnicie laolaltă, trăind îndestulat şi fericiţi, avînd o viaţă lipsită de griji în oraşul-capitală al Rusiei, Sankt Petersburg.
Apoi, într-o noapte, la o beţie, soţul Xeniei, tînăr şi deplin sănătos, a murit pe neaşteptate. întreaga ei lume s-a prăbuşit. Nu numai că fusese lipsită aşa de neaşteptat de iubitul ei soţ, dar exista primejdia ca el să fi murit fără a se căi de păcatele lui. Căci tînăra pereche fusese mai curînd lumeaţă, neîngrijindu-se în chip deosebit de viaţa bisericească, iar el murise fără a fi avut parte de sfintele taine ale Mărturisirii şi Împărtăşaniei.
Spre uimirea prietenilor şi rudelor, Xenia a început a-şi da toate bunurile. Banii şi lucrurile personale le-a dat săracilor, casa a lăsat-o unei prietene apropiate, Paraschiva Antonova.
Rudele au hotărît că, desigur, şi-a ieşit din minţi din pricina şocului pierderii soţului. Ei s-au adresat epitropilor în grija cărora fusese lăsată, spre a cerceta dacă Xenia era în stare să dispună de averea ei în mod conştient. Epitropii au chemat-o şi au aflat-o cu totul întreagă la minte, avînd tot dreptul să facă ce voia cu averea ei.
Apoi Viaţa ei spune: “Dîndu-şi seama că nu poate fi adevărată fericire pe pămînt şi că averile lumeşti sunt doar piedici în calea dobîndirii adevăratei fericiri în Dumnezeu, scăpînd de acele piedici, Xenia a dispărut dintr-o dată din Petersburg vreme de opt ani. Se spune că în aceşti ani a trăit la o sihăstrie, într-o obşte de sfinte nevoitoare, învăţînd despre rugăciune şi viaţa duhovnicească de la un stareţ”.

Casa părintească

Învaţă de la toate

Învaţă de la toate, să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum,
Învaţă de la umbră, să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă, cum neclintit să crezi,
Învaţă de la soare, cum neclintit s-apui,
Învaţă de la piatră, cum trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie prin poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr, să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări, ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape, să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră, să fii smerit ca ea.
Învaţă de la stâncă, să-nduri furtuna grea.